Ruxandra și IoPT-ul: începutul unei călătorii

Am făcut cunoștință cu IoPT (psihoterapia traumei orientată spre identitate) și metoda propoziției intenției în 2018, pe vremea când încă eram studentă la masterul de traumă. Și a fost iubire la a doua vedere, căci la prima a fost panică, panică, panică.

Participasem înainte la niște sesiuni de constelații familiale și rămăsesem cu ideea că ”metoda constelației” e ceva buhuhu, oamenii vin acolo și simt, spun, fac lucruri… dubioase. Așa că la prima ocazie de a participa la ”varianta lui Ruppert” (”metoda propoziției intenției” nu era încă un termen folosit pe larg), am zis ”da” cu jumătate de gură.

Îmi amintesc clar că nu am înțeles nimic din primul proces pe care l-am avut, nici din al doilea, nici din al treilea. Ba cred că participasem deja la câteva zile de lucru și eram din ce în ce mai confuză. Multe părți, multă durere, multă supraviețuire. Ajungeam acasă mai buimacă decât venisem, obosită și frustrată pe mine că, deși învățasem și înțelesesem atâtea, în interiorul meu nu părea că se mișcă nimic.

Cum însă făcea parte din lucrul personal obligatoriu în formarea de psihoterapie a traumei, am insistat. Am continuat munca, ocazional vedeam un licăr de speranță, însă procesul era lent și încărcat. Există gluma aceasta printre psihologi: terapia nu durează mult, rezistențele da. Cam așa și la mine, căci voiam ca lucrurile să se întâmple rapid, consistent și eventual fără prea mult efort din partea mea. Oh, dear, how naive! Oscilam între ”gata, mi-a ajuns, nu mai vreau, la ce mi trebuie mie să mă caut” și ”hai, încă un pic”.

De doi ani am început să am un proces prin metoda propoziției intenției (self-encounter) lună de lună, uneori și mai des de atât, în varianta ei actualizată, atât în cadrul formărilor internaționale, cât și în terapia personală și tabere. Și baaam, lucrurile au început să se schimbe. Ce am înțeles și ce s-a schimbat în mine până acum (luați aminte, e pe persoană fizică, nu înseamnă că-i așa la toată lumea, iar corelația nu-i cauzalitate):

• Pentru mine este extrem, extrem de important lucrul constant, cu metoda actualizată și cu oameni care sunt în procesul lor de autocunoaștere și așezare.
• Am început să am alergie la cuvântul ”vindecare”, înțeles ca destinație finală. Vindecarea e un proces, durează toată viața; și fug de oameni care (îmi) promit vindecarea și iluminarea, eventual în 3 pași simpli.
• Mi-este clar că vreau lucruri bune și calde pentru mine, care să îmi respecte ritmul firesc de funcționare, care să nu mă agreseze, să nu mă tragă, să nu mă împingă, să nu dea cu mine de pământ. Vreau pentru mine binele și acum știu că pot (și cum pot) să-l obțin.
• Am început să am încredere în mine și să mă ocup de mine, mai liniștită decât înainte. Încep să mă aduc pe mine în viața mea.
• Pot să conțin mai mult, să stau cu mine și cu trăirile mele.
• Mi s-a domolit pofta de dulce.
• Am început să mă dezgheț, la propriu – să am mâinile și picioarele calde.
• Pielea mea reacționează mai ușor la schimbări ale temperaturii sau ale apei cu care mă spăl.
• Am răcit mai rar, dar cu simptome mai severe și în momente în care mă cam agresam în alte planuri; de obicei profesional.
• Corpul meu a devenit mai sensibil și am somatizat, uneori destul de intens. Lucrul cu trauma este un proces integrativ, somatic și este firesc să reacționez și la nivel corporal; iar corpul are o înțelepciune pe care mintea nu o cuprinde.
• Am putut să aleg cu claritate medici și tratamente potrivite pentru mine – adică am refuzat o ofertă entuziasmată pentru o intervenție chirurgicală serioasă și am căutat (și găsit) o abordare mai blândă și noninvazivă, care să îmi respecte corpul și ritmul;
• Am început să-mi fac programul zilnic având în centru preocuparea pentru odihnă și pauză. După ce am ieșit dintr-un mic burnout, am liniștit nevoia de a fi productivă. Am mai puține pauze trecute în calendar, căci acum sunt mai în contact cu mine și le iau când simt nevoia, nu când îmi dictează agenda. Desigur, încă am recidive și mă trezesc cu 3 lucruri programate în același interval de timp. Însă acum am și blândețe față de mine.
• Am mai multă energie pentru lucrurile importante pentru mine.
• Am încheiat 3 relații care au contribuit fundamental la omul care sunt în prezent, dar în care nevoile mele nu (mai?) erau primite; este, încă, un proces lung, greu și dureros.
• Am făcut loc pentru relații hrănitoare în viața mea; și vă sunt recunoscătoare pentru asta, vă știți voi;)
• Ies mai ușor din situații încurcate.
• Mi-am liniștit zona de salvator. Încă fac voluntariat și donez bani, timp, experiență diverselor cauze, însă nu mai vreau să scot pe nimeni din bucluc cu entuziasmul de odinioară.
• Sunt mai prezentă pentru oamenii care îmi calcă pragul, îi văd mai curat și sunt mai puțin trigger-uită.

Munca mea NU este terminată. Încă am momente în care îmi este dificil să-mi accesez furia și mi se gâtuiește vocea când simt că mi se face o nedreptate. Încă am momente în care intru în freeze dacă am impresia că cineva țipă la mine. Sau mă pun pe locul 2. Sau îmi pun nevoile (sănătoase) la îndoială. Însă nu mai renunț la mine atât de des pe cât o făceam înainte.

NU a fost doar IoPT. A fost munca mea din aceste procese, la care am adăugat terapia în format clasic, multă introspecție, stat cu emoții și cu adevăruri inconfortabile, inclusiv cu faptul că eu contribui mult la nefericirea proprie. Inclusiv cu faptul că ajung în poziție de agresor față de alții, mai ales față de mine însămi.

NU a ținut loc IoPT de medicină alopată, febra tot cu paracetamol am scăzut-o.

Recomand IoPT și altora? NU chiar. Nu cred că IoPT este pentru oricine sau că i se potrivește oricui, oricând. Nu cred în rețete universal valabile sau în metode care să dea randament 100% în 100% din cazuri.

NU a fost ușor. A devenit mai ușor, nu odată cu trecerea timpului, ci odată cu lucrul. Nu e un proces liniar.

Știu IoPT? Da, cunosc bine partea teoretică, însă nu cred că am cuprins nici măcar 5% din profunzimea și complexitatea metodei. După ce se cunoaște, IoPT-ul se simte, și asta e posibil doar prin lucrul personal – iar aici simt că sunt doar la început. Pentru mine este cea mai blândă, clară, profundă metodă de lucru și sunt recunoscătoare că am oportunitatea de a o experimenta așa.

O să continui IoPT? DA, cred că e o călătorie de-o viață. Fiecare pas pe care îl fac mă aduce mai aproape de mine. Și merită.