Copilul și divorțul (2)

Îți spuneam data trecută cum divorțul zdruncină universul copilului, indiferent de vârsta pe care acesta o are la momentul despărțirii părinților lui. Indiferent dacă divorțul este văzut ca ultimă soluție în fața certurilor și conflictelor, chiar și de către copil. Indiferent dacă și el spune că mai bine v-ați despărți.

De cele mai multe ori, copilul trece de la o viață de familie în care mama și tata locuiesc împreună, într-o singură casă, alături de el, la o viață în care cei doi părinți locuiesc în case diferite – deci și el va avea acum 2 case. 2 rutine zilnice. 2 paturi. 2 camere.

Însă până la a face această trecere, prima etapă este comunicarea deciziei separării- cum îi spui copilului că mami și tati se despart?

După cum îți imaginezi, probabil, nu este o discuție ușor de purtat. Sigur, autorii din domeniu recomandă ca la această discuție să participe ambii părinți, să fie scurtă, concisă și cu detalii potrivite pentru vârsta copilului. În realitate, lucrurile sunt puțin mai … complexe.

Copilul nu are nevoie să știe:

-toate detaliile din spatele deciziei voastre (nu, nu îl ajută să știe că mama l-a înșelat pe tata), doar că ați hotărât să vă încheiați socotelile ca parteneri de cuplu;

-toate detaliile legislative, financiare, cum se împart creditele și casele;

Ce are nevoie să știe, însă, este că:

• rămâneți în continuare părinții lui. Iubirea de cuplu se termină, iubirea părintească nu se termină niciodată. Asta va sta la formarea bazei sale de siguranță.
• decizia de divorț nu a fost cauzată de el.
• este decizia adulților, nu este rolul lui să se implice în a-i împăca sau a relua relația. Că nimic din ce ar spune sau ar face el nu o să vă modifice hotărârea. (Cei care sunteți, încă, în fantasma cu ”rămânem împreună de dragul copiilor… vă rog, fiți sinceri cu voi înșivă.) Aici este nevoie să fiți pregătiți pentru reacții emoționale intense, țipete, urlete, retragere în sine, somatizări. Copiii ne iubesc enorm și ar face orice să ne vadă fericiți, inclusiv să se îmbolnăvească pe sine.
• are voie să simtă ceea ce simte. Și are nevoie să înțeleagă ce se întâmplă cu el (nu cu voi).
• ce rutine rămân la fel și ce se schimbă – unde va locui, cum va petrece timpul, cum va comunica cu părintele cu care nu locuiește, cum se va menține conexiunea părinte-copil. Chiar dacă aceste detalii nu sunt încă stabilite, are nevoie să știe că va avea acces la ambii părinți.

Viața de familie, în această nouă formulă, va fi adaptată în funcție de vârsta copilului, dar și în funcție de alte elemente de context (mutări în alt oraș, apariția unui nou partener, apariția unui frate sau soră etc). Cuvântul cheie în toată această poveste este flexibilitatea.

Câteva tips & tricks pentru a-ți ușura viața (a ta și a celor din jur), plecând de la premiza că și tu, și fostul tău partener sunteți persoane adulte, care au în gând și în inimă starea de bine a copilului vostru:

1. Celălalt părinte al copilului tău nu mai este partenerul tău de cuplu (dacă a fost, vreodată). Este, însă, partenerul tău de parentaj, chiar dacă îți convine acest lucru sau nu. Deci tratează-l ca pe un partener (de afaceri), vorbește-i politicos, anunță când planurile trebuie să se schimbe, plătește-ți ”facturile” la timp. Momentul reparării relației de cuplu a trecut, ce aveți de făcut în continuare împreună este să creșteți un copil.
2. Partenerii sunt egal-valoroși, însă nu neapărat și egal-implicați. Copiii nu țin cont de procente, iar dragostea nu se împarte.
3. Copiii au nevoie de mesaje coerente, cu sens, din partea ambilor părinți. Este important să fii pe aceeași lungime de undă cu partenerul, chiar dacă uneori asta înseamnă să fiți de acord cu faptul că nu sunteți de acord. Amintește-ți că nu ești în tabăra opusă lui, ci că amândoi sunteți în aceeași tabără – aceea a copilului! 
4. Iar apropo de coerență, copilul are nevoie să respecte aceleași principii în ambele locuințe (la mama și la tata) – rutine care țin de igiena personală, somn, masă, relația cu alți copii/ adulți. De exemplu, ne spălăm pe dinți înainte de somn, mâncăm așezați la masă, nu în pat, vorbim pe un ton egal etc. Spun principii, nu reguli, pentru că și ele au nevoie să fie adaptate la contextul prezent – dacă acasă la mama cei doi iau cina la ora 18:00, iar la tata acest lucru nu este posibil (din x motive), poate că un alt moment de conexiune poate fi mic-dejunul. Sau prânzul de duminică. 
5. Deciziile parentale le iau părinții- la ce școală va merge copilul, cine și cât va acoperi din cheltuieli, la ce tabere participă, la ce competiții, cursuri, cât de scumpe sunt cadourile pe care copilul le va primi.
6. Blândețe și empatie – nu o să (te) ajute cu nimic să încerci să-l atragi pe copil de partea ta și nici să-l denigrezi pe celălalt părinte în fața lui. Am întâlnit un puști care primea cadouri foarte scumpe de la tatăl lui, pe care îl vedea de 3-4 ori pe an, în timp ce mama se spetea muncind și se străduia să îi plătească meditațiile și antrenamentele la fotbal. Sigur, tatăl încerca să compenseze în fața copilului și să ”scoreze” mai mult decât mama, însă poate că, pe termen lung, ar fi ajutat mai mult să contribuie la cheltuielile de zi cu zi ale fiului său și nu să-i aducă Luna de pe cer (de care oricum se va plictisi rapid)… În timp, ar fi crescut și în ochii fostei partenere, și în cei ai copilului.
7. Flexibilitate, adaptare, comunicare – pentru un copil cu vârsta de până în 3 ani va fi importantă crearea unei legături de atașament stabile cu un adult (de obicei mama), însă pentru un adolescent vor fi mai importante limitele și granițele sănătoase.
8. Tot comunicare și coerență vor fi necesare în acele momente de rebeliune ale copilului – când chiulește de la școala, când minte, când lovește etc.
9. Comunicarea- de multe ori ajută ca aceasta să se realizeze în scris. Așa ai mai multe șanse să rămâi la ceva concis, la obiect, fără să te pierzi în detalii și drame. Mail, sms, mesaj scurt, vezi ce variantă funcționează pentru voi.
10. Implicarea familiei extinse – iată o zonă în care abilitățile tale de negociere vor ajunge la rang de artă. Și aici există mai multe variante, pe principiul ”câte bordeie, atâtea obiceie”. Varianta mai-degrabă-sănătoasă pentru copil depinde de la caz la caz – uneori prezența ambelor perechi de bunici în viața lui este posibilă și dorită de către ambii părinți (extrem, extrem de puține cazuri). Alteori însă fie acest lucru este imposibil (bunicii nu mai sunt în viață, sunt bolnavi, locuiesc prea departe), fie preferă să păstreze distanța (mai frecvent în cazul bunicilor paterni, când copilul rămâne cu mama), fie tind să sufoce și să supracompenseze etc. 
11. Tine-ți orgoliul în frâu față de partener. Perioada divorțului poate fi extrem de solicitantă și dureroasă și s-ar putea să fii tentat să ”nu joci corect”, să îl amesteci pe copil sau să îl folosești pe post de monedă de schimb în tranzacțiile cu fostul partener, să mai plătești niște polițe. Răspunsul scurt – abține-te de la asta. 
12. Tine-ți orgoliul în frâu față de copil. Relația cu copilul (indiferent cu care dintre voi va ajunge să locuiască) îți va apăsa toaaaate butoanele sensibile. Toate. Și în funcție de câtă muncă ai făcut tu cu tine, vei răspunde mai degrabă ca un adult sau mai degrabă ca un alt copil. În aceste momente de conflict cu copilul (da, vor exista, o grămadă!), adu-ți aminte că el nu are nicio contribuție la divorțul vostru și nici la felul în care se desfășoară lucrurile după. Deci nu-i scoate pe nas copilului faptul că a trebuit să lași de la tine și să ”îl tolerezi” pe celălalt părinte de dragul lui (din categoria ”uite câte am făcut pentru tine!”) și nici nu le folosi împotriva lui.
13. Caută ajutor. Intră în propriul proces de psihoterapie, apelează la terapie de familie sau la ajutor pentru copilul tău. Activează-ți tribul și rețeaua personală, toți acei oameni care te pot susține și sprijini cu lucruri mai degrabă concrete – o oră de babysitting, o oală cu ciorbă, o recomandare de film, o programare la coafor. 
14. Ai încredere în copilul tău. Da, o să-i fie dor, o să vă acuze, o să vă judece, o să-i fie teamă. Și o să se adapteze situației. Copiii au multe resurse interne pe care le pot folosi cu atât mai bine cu cât rămân în conexiune bună și hrănitoare cu părinții lui. 

Iar pentru ca tu, părintele, să poți fi în conexiune cu puiul tău, ai nevoie să fii, întâi și întâi, în contact cu tine și cu nevoile tale. Doar după ce te-ai luat pe tine de mână îți poți deschide brațele pentru copil. Și, de cele mai multe ori, asta este tot ce ai nevoie să faci.