Copiii şi abuzul sexual- cum îi păstrăm în siguranţă într-o lume nesigură

Abuzul sexual, cu atât mai mult asupra copiilor, este un subiect sensibil. Atunci când în mass-media apar ştiri legate de asemenea evenimente, suntem cuprinşi de o serie de emoţii intense, dintre care furia şi frica sunt la cote maxime. Adesea suntem prinși între două tendinţe, fie din categoria ”cum să fac să nu ajung aici (mai ales dacă suntem părinţi la rândul nostru)”, fie ”copilului meu nu o i se întâmple asta”. Însă aceste abuzuri sunt mai aproape de noi decât ne-ar plăcea să credem. Datele indică faptul că pentru fiecare caz denunţat, există între 5-20 de cazuri în plus, care nu ajung în atenţia poliţiei.

            Abuzul sexual asupra unui copil este un act sexual în care abuzatorul se află într-o poziţie de putere faţă de copil, iar acesta din urmă este folosit pentru plăcerea sexuală a primului, cu sau fără agresiune fizică şi cu ameninţare pentru păstrarea secretului. Formele de abuz sunt variate, de la mângâieri, folosirea în pornografie infantilă, masturbare, până la actele sexuale cu penetrare.

            Cine, ce, cum?

            Deşi asociem agresorul cu un necunoscut, statisticile arată că de cele mai multe ori făptaşul este o persoană cunoscută copilului, poate un unchi, un profesor, un antrenor, un vecin, şoferul autobuzului cu care face naveta spre şcoală ori soţul celei mai bune prietene ale mamei – sau o femeie (da, inclusiv mama). Agresorul nu este la prima abatere de acest gen şi, frecvent, a fost o victimă la rândul lui.

             Abuzul sexual asupra copilului este de cele mai multe ori premeditat de către agresor, care se infiltrează în viaţa copilului, îi câştigă încrederea (îl ascultă, îi oferă cadouri) şi tatonează terenul pas cu pas, să vadă până unde poate merge, căutând ocazii în care să rămână singur cu micuţul.                   Sunt luaţi în vizor acei copii care au încredere în sine scăzută, cu puţini prieteni, singuratici, care au o relaţie de slabă calitate cu părinţii lor.

             Între momentul abuzului şi ieşirea lui la suprafaţă pot trece între 2 şi 20 de ani. În primul rând, copilul este în stare de şoc, nu înţelege ce s-a întâmplat, nu înţelege şi nici nu poate anticipa intenţiile adultului. Iar de cele mai multe ori nu are limbajul potrivit pentru a descrie ceea ce a trăit.

            Apoi, copilul este forţat să păstreze secretul prin şantaj – ”dacă spui cuiva despre asta, unchiul o să ajungă la puşcărie” (frica de pierdere a familiei), ”nu o să te creadă nimeni” (frica de a fi ridicol, de a nu fi crezut), ”şi ţie ţi-a plăcut” (ruşine – mai ales atunci când victima simte plăcere corporală pentru că da, şi copiii sunt capabili de a simţi plăcere. Şi învaţă să asocieze plăcerea sexuală cu dezgustul şi teroarea ). Copilului i se restricţionează / descurajează accesul la un alt adult (”nu ai voie să spui nimănui”). Cu cât relaţia dintre copil şi abuzator este mai apropiată, cu atât se foloseşte mai puţină violenţă fizică şi abuzul este mai dificil de recunoscut din afară. Iar urmările pe termen lung sunt devastatoare şi cuprind întreg spectrul al patologiei psihice.

            De unde ştii?

            Semnele unui abuz sexual sunt variate şi pot indica (şi) alte probleme:

• modificări ale comportamentului şi reglării emoţiilor -tulburări de somn, udarea patului, somatizări (ex. dureri de burtă), regresare (adoptarea unui comportament al unui copil mai mic decât vârsta reală);
• dereglarea comportamentului alimentar, anxietate, spălare compulsivă (şi senzaţia de a fi murdar, rău), dar şi evitarea dezbrăcării în faţa unui adult cu care făcea asta înainte;
• coşmaruri, crize de plâns fără un motiv anume, comportamente de autovătămare, păstrarea de secrete, devine neobişnuit de tăcut, schimbări ale personalităţii, agresivitate;
• comportamente sexuale nespecifice vârstei, vorbit excesiv pe teme sexuale, demonstraţii în jocuri sau desene ale unor comportamente sexuale;
• probleme şcolare – scade capacitatea de a-şi menţine concentrată atenţia, retragerea într-o lume a fanteziei; dezinteres pentru activităţile de recreere, pentru relaţiile de prietenie;
• evitare şi nevoia acută de siguranţă -evitarea anumitor contexte/ persoane, agăţarea de anumite persoane (care transmit siguranţă);
• stimă de sine scăzută;
• are jucării, haine, bani, obiecte din surse necunoscute sau fără o ocazie anume;
• mai frecvent la adolescenţi- implicarea în comportamente sexuale de risc, fugă de acasă, autovătămare, tendinţe de suicid;
• indicii directe- dificultate la mers, înroşire a zonei intime, durere/ usturime la urinare, vânătăi, simptome ale unei infecţii cu transmitere sexuală, sarcină;
• indicii directe- când copilul (adeseori adolescentul) spune şi descrie în mod clar episodul de abuz;

             Ce putem face?

          Să crezi că poţi controla în totalitate pericolele la care este expus copilul tău este o iluzie. Într-o măsură (prea) mică putem adapta lumea la copil, însă putem ajuta copilul să se descurce mai uşor în lume.

           În primul rând, este primordial ca părintele să aibă o relaţie caldă cu copilul lui, ca acesta din urmă să se simtă în siguranţă şi să nu caute validare în altă parte. Să știe până în ultima lui celulă din corp că este iubit așa cum e el. Siguranţa din relaţia cu părintele îi oferă copilului curajul de a explora lumea şi de a fi pe cont propriu. Iar mai târziu, de a se putea apăra.

             În al doilea rând, este important ca acesta să îi poată împărtăşi părintelui experienţele sale, inclusiv acelea dintre ele mai ”ciudate”. Un studiu recent (Markwei & Tetteh, 2020) confirmă faptul că un copil refuză sau vorbeşte cu dificultate cu un adult despre o experienţă de abuz sexual din mai multe motive: vârstă mică (mai mică de 11 ani, conform Kellogg, Koek & Nienow, 2020), de ruşine, de frică faţă de părinţi, de frica de răzbunare a abuzatorului, din frica de a fi acuzat de complicitate. Dacă alege să împărtăşească o astfel de experienţă, o face cu un prieten foarte apropiat (care şi el a fost pus la un moment dat în situaţia de a păstra ascunse informaţii faţă de părinţii lui).

          Din aceeaşi categorie fac parte şi întâmplările cu cuvinte ”interzise”. Ştii tu, acele cuvinte care fac un adult să se înroşească, să se fofileze şi să evite subiectul. Iar copilul înţelege că este un tabu (e posibil ca un copil să nu înţeleagă ceea ce i se spune, însă cu siguranţă va simţi ceea ce nu se poate spune). Pe aici nu se trece.

             Apoi, este important ca micuţul să aibă încredere în părintele său şi acesta să îl ia în serios. Când îţi povesteşte un astfel de incident, îl crezi. No matter what. Adultul este cel responsabil de securitatea şi siguranţa copilului. Să prevină situaţiile de pericol este o sarcină mult prea apăsătoare, mai ales pentru copiii mici. Asta înseamnă şi că, dacă are loc un abuz, COPILUL NU ESTE VINOVAT ŞI NICI RESPONSABIL (şi în niciun caz nu îşi dă acordul pentru el!).

          Copilul are nevoie să aibă ”cuvintele la el”, să poată denumi zonele sale intime. Exact aşa cum vorbim despre ochi, urechi şi gură, la fel putem vorbi despre vulvă, vagin şi penis.

Copilul are nevoie să ştie faptul că trupul lui îi aparţine, iar asta înseamnă (şi) că acesta nu poate fi atins oricum, oriunde, de oricine. Că zonele acoperite de costumul de baie sunt atinse doar de mama/ tata/ bunica atunci când este spălat. Că poate spune ”NU” atunci când atingerile primite nu îi sunt confortabile – iar aceasta este o abilitate care se dezvoltă de foarte de timpuriu cu ajutorul adultului! Dacă nu vrea să îşi pupe pe obraz mătuşa, e important să nu fie forţat să o facă, şi nici ridiculizat sau certat când refuză. Este corpul lui şi el decide.

            Copilul are nevoie de ocazii în care să exerseze aceste abilităţi – şi care ocazie nu-i mai bună decât jocul, inclusiv jocurile de rol? Ce faci dacă un străin îţi oferă o ciocolată şi te roagă să nu îi spui mamei despre el? Cum procedezi când…? Sunt exerciţii simple în care copiii pot afla ce opţiuni de acţiune au şi ce strategii pot să urmeze în caz de urgenţă.

           Nu în ultimul rând, avem nevoie de programe de prevenţie – ele trebuie implementate la toate nivelele, în mod regulat, implicând şcoala, părinţii, copiii, societatea în ansamblul ei. Aşa cum este nevoie de un sat ca să creşti un copil, tot de un sat este nevoie şi să-l protejezi.

                Am ajuns la final, gata, poţi să respiri uşurat.  

            Dacă vrei să afli mai multe informaţii despre cum ne putem ocroti copiii în acest sens, îţi recomand ”Prevenţia înainte de toate – cum să protejăm copiii de abuzul sexual” de Elisabeth Raffauf.

            Iar dacă te-ai regăsit în aceste rânduri în papucii victimei, vreau să ştii ceva: nu e vina ta, nu a fost vina ta. Nu ai fost tu responsabil. Nu ai fi putut face nimic mai mult din ceea ce ai făcut deja. Nu este nimic în neregulă cu tine. Acum nu eşti singur. Caută ajutor. Există viaţă şi după abuz.