Copilul și divorțul (1)

Încheierea unei relații de cuplu este un eveniment greu de dus, indiferent de a cărei față a baricadei te afli (trust me, I should know). Lucrurile sunt și mai complicate atunci când cei doi foști-parteneri de cuplu sunt și părinții unuia sau mai multor copii. Atunci începe un proces complicat de luptă și adaptare și iar luptă, iar în mijlocul focului este prins copilul, devenit acum moneda de schimb între cei doi părinți.

În extrem de multe situații adulții au impresia că, pe lângă casă și mașină, copilul este un alt bun ce trebuie împărțit. Doar pentru asta avem tribunalele pline de procese de custodie, unde se declară că se ia în calcul interesul superior al copilului. Uneori, și statul și părinții uită că ceea ce au de reglat și împărțit nu este copilul, plimbat de la unul la altul ca pe o jucărie, ci parentajul, adică toate acele comportamente de îngrijire, cu responsabilitățile, drepturile și beneficiile care reies din acesta.

În lupta asta  pentru putere părinții recurg la o serie de strategii de ”persuasiune” (manipulare) a copilului; chiar dacă acesta ”rămâne” cu mama, iar tatăl are drept de vizită, aceste comportamente sunt puse în act de către ambii părinți. Atenție, astfel de strategii sunt întâlnite și în familiile aparent fericite, aparent departe de orice conflict sau despărțire. Situațiile pe care le-am întâlnit cel mai des în cabinet sunt acestea:

• Copilul aude o singură poveste, pe repeat, despre cum un părinte este bun și celălalt este rău (excluzând aici cazurile reale și extrem de grave de abuz);
• Atenția este una selectivă, orientată doar spre defectele celuilalt părinte (care face toate relele și nimic bun);
• Este atacată legătura de rudenie cu părintele respectiv – de exemplu, dacă acasă la mama copilul este strigat ”Ionuț” și acasă la tata ”Ionel”, subit tatăl va avea alergie la numele de ”Ionuț” (și invers); în cazurile extreme numele de familie al copilului este schimbat cu totul;
• În alte cazuri, legătura de rudenie este folosită în pedeapsa copilului, atunci când face ceva greșit (numai cu tac-tu semeni), ca și cum trăsăturile genetice s-ar transmite în mod selectiv, nu aleator. Păi dacă tata este rău și eu semăn cu tata, asta înseamnă că eu sunt rău…și cum poți să iubești un copil rău?!;
• Celălalt părinte este adresat pe numele mic și nu se face referire la el drept ”mama/tata”; una e ”mama”, alta este ”Andreea”, iar autoritatea acesteia din urmă în fața copilului scade;
• Povestea de viață a copilului este rescrisă, astfel încât cel de-al doilea părinte să joace un rol mai puțin important; subit se dă spre uitare faptul că cei doi părinți au fost împreună la prima ecografie sau la primul vaccin;
• Adevărul este deținut de un singur părinte, care își asumă drept misiune personală să clarifice și să informeze copilul despre cum stă treaba în realitate. Iar accesul celuilalt adult la detaliile despre viața copilului este limitat sau îngrădit (Dacă tot nu plătește pensie alimentară/ taxa școlară, de ce să știe ce note are și pe unde se duce în tabără copilul?);
• Sau, dimpotrivă, se pleacă de la premiza că micuțul ia decizii pe cont propriu și că nu poate fi manipulat. Fals! Un copil întotdeauna se va modela pe sine pentru a-și asigura supraviețuirea (adică pentru a-și asigura o legătură de atașament); iar într-un astfel de context, a nu se lăsa manipulat nu este o opțiune. O altă variantă este aceea de a lăsa comunicarea cu celălalt părinte exclusiv în sarcina copilului, chiar și când acesta este prea mic pentru asta – ca și cum copilul trebuie să-și aducă aminte că este momentul să o sune pe mama. Iar când nu o face … desigur, nu îl poți obliga, copilul este responsabil, el nu a vrut să-și audă mama. Din nou, cu excepția cazurilor clare de abuz,  rareori este valabil ca un copil să nu vrea să-și audă părintele.
• Complicitatea copilului împotriva celuilalt părinte este recompensată – fie pentru că cere un cadou în plus (Dacă tata ți-ar fi plătit tabăra, uite, acum erai la munte!), fie pentru că trece sub tăcere anumite lucruri care ”nu ar trebui spuse”;
• Folosirea rudelor – vai, aici avem zeci de variante, de la remarci inocente ale unei mătuși, apeluri telefonice ale bunicii către fostul ginere, până la adevărate spectacole de…circ.

În urma acestora, în copil apare un conflict de loialitate. Eu cu cine rămân? Cu mama sau cu tata? Căci în mod clar trebuie să aleg. Însă a alege între mama și tata este ca și cum ar trebui să aleg între a sta pe piciorul drept sau a sta pe piciorul stâng. Este o alegere imposibilă.

Copilul va ajunge un radar extrem de fin, care se va calibra după nevoile și dorințele celuilalt. Pentru el este primordial ca părintele să fie bine. Copilul simte, știe foarte clar, dincolo de cuvinte, că, dacă mama este bine, și el va fi bine. Subit starea mamei devine prioritară, prin urmare rolurile clasice se inversează și copilul devine sprijin pentru părintele său (lucrurile sunt asemănătoare și atunci când copilul locuiește cu tata).

În concluzie, această bătălie a orgoliilor celor doi adulți are la bază frica acestora de a nu mai fi iubiți de către fiul sau fiica lor. Iar copilul este, de fapt, victima colaterală. A-l ataca pe celălalt părinte înseamnă a nega contribuția acestuia la viața copilului (chit că uneori aceasta a durat fix cât să-l conceapă și atât); înseamă a respinge jumătate din copil. Ori, din dragostea nemărginită pentru acesta, cei doi foști parteneri sunt datori să facă tot ceea ce ține de ei pentru ca micuțul să aibă doi părinți. Consiliere, mediere, psihoterapie de familie, cursuri de dezvoltare personală.

Chiar dacă aceștia nu (mai) locuiesc sub același acoperiș, ei sunt în continuare în inima copilului. Și nimic nu ar trebui să îi șteargă de acolo.