Pledoarie pentru nu-doar-traumă

În psihologie, ca în orice alt domeniu, există curente, trenduri care durează câţiva ani, apoi intră într-un con de umbră – de la Freud (unde totul este legat de sex sau de agresivitate) până la neuroştiinţe, unde lucrurile se evidenţiază printr-un RMN funcţional, se explică fiziologic şi se rezolvă chimic.

 Ultima modă este trauma. Pe unde mijesc ochii pe internet găsesc ateliere, workshopuri de vindecare a (tuturor) traumelor din copilărie, prin diverse metode, eventual într-un weekend, cu promisiunea că acestea îţi vor schimba radical viaţa. Căci toate problemele tale ţi se trag de la o copilărie nefericită, unde principalii vinovaţi sunt, desigur, părinţii tăi. Iar copiii traumatizaţi de ieri sunt părinţii de azi. Spre deosebire de generaţiile trecute, aceşti părinţi sunt înconjuraţi din toate părţile de informaţii care pun multă presiune pe ei, despre cum să nu îşi rănească puii, cum să îi menţină tot timpul fericiţi. Ceea ce este o iluzie.

Da, există traumă, şi da, efectele ei asupra vieţii persoanei sunt consistente, de la dificultăţi relaţionale, de gestionare a emoţiilor, conflicte, stimă de sine scăzută, boli somatice, până la tulburări psihice severe. Însă acesta este doar o jumătate de adevăr, pentru că dincolo de traumă există resurse. În copilărie nu trăieşti doar experienţe negative, în care tu te rupi de tine, ci şi experienţe în care îţi antrenezi rezilienţa şi flexibilitatea – în primul rând, te ai pe tine (cu toate abilităţile, talentele tale), apoi întâlneşti oameni, contexte care te ajută să creşti. Unii vorbesc chiar de ”bounceability”, de capacitatea de a te ridica în picioare atunci când eşti culcat la pământ (metaforic vorbind). În plus, acum ești adult, ai opțiuni de a alege altfel, de a învăța cum să acționezi diferit. Dacă vrei.

Iar vindecarea traumelor este un proces care durează toată viaţa. Poate că informaţia primită în cele 2 zile de workshop este valoroasă pentru tine în acest sens, însă ea nu te scuteşte de muncă, de efort, de a sta cu durerea ta, de a o mângâia pe creştet şi de a-ți antrena capacitatea de a sta bine tu cu tine, în interiorul tău. Și da, atunci când începi să te uiţi la tine, parcă se aliniază planetele şi lucrurile încep să intre pe un drum ascendent. Însă este un proces fin, gradual şi nu îți garantează nimeni că nu vei mai cădea în groapă vreodată; e posibil să mai treci o dată, de două ori, de 50 de ori pe lângă o experienţă până când o aşezi bine. În plus, viaţa nu te lasă să te plictiseştiJ.

Să fii fericit nu înseamnă absenţa traumei şi nici vindecarea ei completă (chiar dacă unii au impresia că vor fi fericiţi atunci când vor fi vindecat tot). Este mai degrabă despre cum să accepţi că există în tine şi părţi care încă suferă, că ţi s-au întâmplat lucruri cu care nu eşti încă împăcat şi în acelaşi timp să ai încredere că, într-o formă sau alta, vei fi bine, că eşti unde trebuie să fii, că faci ceea ce poţi să faci cu ceea ce ai, că vei găsi ceea ce ai nevoie, atunci când ai nevoie. Ceea ce îţi doresc şi ţie!