”Istoria apelor” de Maja Lunde

Ador să citesc beletristică, pentru simpla plăcere de a citi. „Consum” beletristică mai ales în perioadele în care am foarte mult de citit/ studiat în alte domenii (acum psihologie, însă nu-i musai asta). Am întotdeauna cel puțin un roman început, indiferent de ce se mai întâmplă prin viață (așa am trecut prin toate cele 20 de sesiuni de examene). Știu, poate pentru unii este paradoxal și contraintuitiv, însă pentru mine romanul este mecanismul de coping default. 

Cum acesta este locul meu de joacă, o să-mi fac de cap, fără să am pretenția că realizez o recenzie, nici măcar un comentariu demn de eseu de clasa a XII-a.  

O să-ți povestesc despre ultimul roman pe care l-am citit, anume „Istoria apelor” de Maja Lunde. Este al doilea roman din tetralogia ei de tip climate fiction (sau nu chiar fiction, că pare din ce în ce mai real). Am citit și „Istoria albinelor” și cumva aveam niște așteptări legate de stil și construcție, așteptări care mi-au fost împlinite…parțial.

Povestea se construiește pe două fire narative, al lui Signe și al lui David, la câțiva zeci de ani distanță unul de altul. Ea este la apusul vieții, el este tânăr, neliniștit și cu un copil de care trebuie să aibă grijă. Ea eliberează gheața capturată de firme de exploatare și militează pentru păstrarea curată a naturii, el lucrează într-o uzină de desalinizare a apei și fuge din calea arșiței. Ea își caută iubitul din tinerețe (cu care speră să se războiască puțin), el își caută soția și bebelușul. Și nu zic mai mult, ca să nu dau spoilere.

Personajele sunt fain construite. Signe pare copilul rebel (un fel de Greta, dar mai coaptă), care se luptă pentru ghețari și ciocârlii – ba chiar se adresează ghețarului cu aceeași afecțiune cu care i se adresează iubitului, și, desigur, spumegă de furie atunci când iubitul este de acord cu ciopârțirea muntelui de gheață (cum e aia, cu ”în dragoste și în război totul este permis”?). David pare copil obedient și inocent naiv, care se trezește brusc cu responsabilitatea de a avea grijă de fiica lui – pe măsură ce ea crește, el devine adult. Călătoria Eroului nu se încheie, de fapt, niciodată. 

Cu ce rămân din roman – dincolo de descrierile fabuloase, cu dinamica victimă-agresor-salvator (niciun roman bun nu începe cu apă minerală și salată…). Iar această dinamică se observă de la mic la mare:

• În familia lui Marcus (iubitul lui Signe), în care copilul este bătut de către tată, iar mama nu intervine. Cumplită scenă, pe care am auzit-o relatată în cabinet și pe lângă el în multe variante. Și da, să nu intervii atunci când are loc o agresiune se numește complicitate.

„Dar ce nu înțeleg este de ce a trebuit să simt cureaua tatălui meu. Chiar dacă era ceva obișnuit și în alte familii pe care le cunoșteam, asta nu-i o scuză, și faptul că plângea și tata în timp ce mă bătea (trauma de a deveni agresor, da?!), doamne, ce plânsete mai erau! Și mama plângea în camera alăturată, și el o auzea prin perete, atât de tare plângea, de parcă mama ar fi vrut ca eu să știu că nu putea face nimic, chiar dacă era alegerea ei, și ea îl încuraja, iar tata nu făcea altceva decât ceea ce i se părea că trebuie să facă toți tații.”

• În familia lui Signe, unde tatăl idealist și visător se furișează pe la spatele mamei pragmatice; iar copilul ajunge prins la mijloc, păstrător de secrete și făcut responsabil pentru destrămarea căsniciei lor (!!!);
• În familia lui David – soția lui pare că este „adultul responsabil”, în timp ce el își trăiește liniștit tinerețea. David începe să fie adult atunci când încetează să o mai aștepte pe ea să ”repare lucrurile, căci ea ar știi ce e de făcut”, își asumă responsabilitatea pentru propria viață și identitatea de tată;
• La nivel de comunitate – oamenii aleg să supraviețuiască astăzi (și să facă bani), decât să trăiască un mâine incert; și tinzi să le dai dreptate, nu-ți vine să faci pe ecologistul când îți este foame…
• La nivel global – corpul, casa, planeta sunt locuri pe care le ocupăm temporar; viețuim alături de planetă, nu doar pe această bilă de rocă ce se plimbă prin spațiu. Iar felul în care ne tratăm corpul se observă în felul în care ne tratăm planeta. Și invers. Dinamitarea de munți, redirecționarea unor cursuri de apă, exploatarea gheții din ghețarii, plastic; liposucție, înfometare, intoxicare, epuizare. Același mecanism, scală diferită. De parcă am avea mai multe planete. De parcă am avea mai multe corpuri (fizice, adică). Încep să îi dau dreptate lui Thomas Hubl, este o traumatizare colectivă, comună.
  
  Dar, acolo unde există traumatizare, există și potențial de vindecare. Sau măcar speranță. Oamenii sunt extrem de rezilienți, iar cea care pare să reprezinte cel mai curat asta este Lou, fetița de 4 ani a lui David. Ea este în contact cu Viața-Apă, o așteaptă, o speră și, deși nu s-a bucurat de ea foarte mult, pare că o cunoaște mai bine decât alții: 
   

„Lou: Dar cum poate cineva să dețină apa?

David: Ce vrei să spui?

Lou: Cum poți să deții ceva ce curge și merge pe calea lui?”

Ceea ce vă doresc și vouă: să curgeți și să mergeți pe calea voastră.:)