Povestea corpului (1)

Apărem în această lume și prindem viață într-un corp – acela al mamei noastre. În care ”locuim” și din care ”ne hrănim” timp de 9 luni, care ne este adapost și refugiu. Sper. Și pe care-l căutăm mai târziu, în care vrem să ne cuibărim atunci când ne este greu. 

În acest corp ne formăm și noi corpul, din unirea celor 2 celule sexuale (ovulul și spermatozoidul). Iar atunci când apare embrionul, el deja poate să înregistreze, să știe, să simtă tot ceea ce se întâmplă cu el, încă din secunda 1 de la concepție. Fiecare părticică din el este capabilă de asta. Este o știință ”corporală”, viscerală, care nu se pune în cuvinte, dar pe care o cunoaștem cu toții. Ea nu se pierde, nu se uită. Și corpul continuă să înregistreze tăcut totul. Până când nu mai poate să tacă, iar atunci vorbește prin somatizări, boli, accidente.

S-a scris atât de mult despre corp, încât uneori sunt uimită de faptul că este atât de puțin luat în serios. De exemplu:

• Când corpul spune NU-Gabor Mate – excelentă carte despre impactul stresului și al reprimării emoțiilor asupra stării de sănătate;
• Corpul meu, trauma mea, Eul meu- Franz Ruppert – despre cum splitarea psihicului se observă în funcționarea corporală; și despre cum lucrul cu psihicul vindecă trupul;
• Corpul nu uită – Myriam Brousse, Valerie Peronnet – despre memoria celulară;
• Corpul ne vorbește- Myriam Brousse – tot despre memoria celulară și despre cum viața din prezent este impactată de ceea ce se întâmpla încă dinainte de concepție (!!!!);
• Corpul copilului ne vorbește- Willy Barral – despre impactul transgenerațional al experiențelor de viață asupra corpului;
• Corpul nu minte niciodată- Alice Miller – despre cum corpul înregistrează abuzul și neglijența;
• Corpul își amintește- Babette Rothschild – cum înregistrează corpul experiențele traumatice;
• Corpul ține scorul (Corpul nu uită niciodată, Ro.)- Bessel van der Kolk – tot despre experiențele traumatice și despre cum lucrăm cu corpul pentru a aduce liniște și vindecare;

În copilărie avem extrem de puțin control asupra corpului nostru, căci suntem atinși, mângâiați, schimbați, hrăniți, imobilizați, de multe ori fără voia noastră și fără ca noi să ne putem opune (altfel decât prin plâns). Apoi, pe măsură ce creștem și căpătăm autonomie, începem să fim fascinați de corpul nostru, de membre, de senzații, de ceea ce poate să facă, de ceea ce putem să facem noi cu el.

Corpul captează, înregistrează, păstrează și (ne) reamintește tot, nu doar trauma. Încă de la secunda 1. Atingerile blânde și atingerile dureroase. Căldura și frigul, inclusiv cele emoționale. Loviturile. Accidentele. Abuzurile de orice fel. Intervențiile medicale. Bolile. Toate transformările prin care trece de-a lungul vieții. Toate transformările prin care trece atunci când poartă o altă viață în el. Despărțirile și reuniunile noastre. 

Corpul își știe granițele, căci prima graniță este la nivelul spațiului personal – când ești prea aproape de corpul meu și eu nu vreau asta, eu știu și simt, poate dincolo de cuvinte. Corpul știe când aceste granițe sunt încălcate, iar uneori ruperea lor lasă o urmă foarte adâncă. În carne vie. 

Corpul cunoaște tristețea, furia, dezgustul, rușinea, invidia, surpriza, entuziasmul, bucuria, plictiseala, curajul, frica. Corpul cunoaște înțepenirea, blocarea, înghețarea, durerea, cunoaște și curgerea firească, fluidă, plăcerea. Cunoaște și moartea (fără să fi murit de fapt), cunoaște și viața. 

Îl înfometăm, îl invadăm, îl modificăm, îl ajustăm, îl ornăm, îl protejăm sau dimpotrivă, îl expunem riscurilor. Îl mângâiem și îl onorăm. Facem ceea ce au făcut cu el alții înainte. Încă de la secunda 1.

Din ce în ce mai mult corpul este invitat în cabinetele psihologilor. Mi-ar plăcea ca și psihicul să fie invitat în cabinetele medicilor:) Când mintea tace, corpul vorbește. Să-l lăsăm să vorbească. Și să-l ascultăm, căci el ne știe povestea.