Vision board – instrument de clarificare, nu manifestare

O tradiție dragă mie la fiecare final de an este vision board-ul pentru anul ce urmează să înceapă. Este un exercițiu-cadou pe care îl fac de vreo 8 ani încoace, într-o formă sau alta, ori singură, ori alături de prieteni.

Ca orice tranziție, schimbarea datei în calendar poate fi o ocazie de creștere fantastică dacă este folosită cu cap. Trecerea unui prag “simbolic” invită la introspecție și reactualizare (versiunea mea din trecut este diferită de cea din prezent). Îți spun mai jos ce funcționează (și ce nu) pentru mine și cum realizez eu un vision board – poate te inspiră și pe tine.

Faza de încheiere

Am nevoie să închei “până la capăt” anul, să îmi iau lecțiile, să îmi celebrez victoriile, să îmi văd drumul parcurs, înainte de a face un pas în anul următor. Eu cu mine, cu blândețe și recunoștință, nu eu cu alții, în competiție. Din ce în ce mai frecvent mă uit mai puțin la cifre sau la câte obiective am bifat de pe listă (chiar dacă rata de conversie este de peste 80% în fiecare an), ci la cine am devenit. Cine sunt acum, ce roluri noi am, la ce roluri am renunțat. Ce abilități noi am dezvoltat, ce resurse am descoperit, cum am crescut (nu doar supraviețuit) în perioada asta. Cifrele sunt confirmarea “concretă”, în exterior, a ceea ce a crescut în interior.

„New year, new me” is bullshit, dacă am rămas în aceleași strategii de autosabotaj, aceleași cogniții disfuncționale, aceleași blocaje emoționale. În plus, e vag, nespecific și foarte ambițios. Este genul de atitudine “totul sau nimic”. Fără obiceiuri noi și un “de ce” care să mă energizeze, ajunge să copleșească, nu să mă motiveze.

Prin urmare, mă uit și la ce vreau să se oprească în acest an. Ce obiceiuri vreau să las în spate, ce etichete am dezlipit de pe mine, ce gânduri, relații nu mă mai cresc. Ce mi-a rămas mic, ce nu mi se mai potrivește (și nu, nu mă refer aici la haine).

Pauza

Dacă voința mea a fost “împrumutată” altora mult timp, am nevoie să mi-o recuperez înainte de a-mi stabili noi obiective, care să fie în acord cu mine. Altfel, ajung să vreau lucruri pentru că le vor alții, pentru că așa e la modă, așa se face, nu pentru că după asta tânjește inima mea.

Când voința mea este înghețată, nu știu ce vreau, nu îndrăznesc să spun sau să recunosc- nici măcar față de mine. Ajung să trăiesc viața pe pilot automat, sau mă duc într-o strategie opusă, de supracompensare, și îmi propun prea multe lucruri, pentru care nu am resurse (de timp, financiare, personale). Nu îmi ies, iar în final mă rușinez, învinovățesc și critic că nu am făcut destul sau nu sunt suficient de bună. Este calea regală către supraviețuire, nu către funcționarea sănătoasă.

Așa că îmi iau câteva zile să mă așez în mine, fără să îmi propun ceva. Îmi las mintea liberă, mă joc de-a ”cum ar fi dacă…?”, mă țin departe de social media, mă odihnesc, ies in natură, mă văd cu oamenii mei. Pauză. 

Începutul nou

Pentru mine vision board-ul nu este un instrument de manifestare (nu prea cred în asta oricum), ci un instrument de clarificare. Aduce în concret ceea ce e doar în imaginație. Îmi notez obiectivele, specifice, măsurabile (știți voi, SMART.ER), apoi aleg fotografii, simboluri care să îmi inspire imaginea obiectivului îndeplinit și le lipesc pe un carton A3. Iar la final, fac un pas în spate și-l privesc. Ce simt? Ce gândesc? Cum se așează? Mă sperie, mă entuziasmează, îmi dă speranță sau mă copleșește?

Căci nu, nu îmi pun toate ouăle într-un singur coș. Vision board-ul NU este o garanție că lucrurile vor ieși sau că vor fi exact ca acolo (pot să iasă de 10 ori mai bine!). Nu mă scutește de muncă, căci nu muncește Universul în locul meu. Dacă cer, cer de la mine, nu de la vreun duh din lampă sau peștișor auriu. Știu că este nevoie de muncă pentru orice succes care apare „peste noapte”.

Realizarea unui vision board nu este „decupează și lipește”, că nu suntem la ora de lucru manual din clasa a II-a (deși îmi aduce aceeași bucurie ca la 8 ani). Este pauză, atenție, centrare, contact cu mine, prezență în corp. Încurajarea pe care mi-o dau eu mie, vocea aceea care șoptește „hai, curaj!”.

Ah, și încă ceva. Las și spațiu liber, gol. Adică las viața să mă surprindă. Pentru că viața e mult mai bogată decât îmi pot imagina eu acum.

Ceea ce vă doresc și vouă!