Răbdare, răbdare…

 ”Timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare.” Acesta era un pasaj care m-a intrigat întotdeauna la ”Moromeţii”, căci nu îmi era foarte clar ce înseamnă să ai răbdare, să ai răbdare cu oamenii şi mai ales cum făcea timpul toate astea.

             Răbdarea este definită ca o abilitate a persoanei de a rămâne constantă în acţiunile sale, în ciuda opoziţiei resimţite, de a putea tolera un stres fără să se plângă. Salman Akhtar spune despre aceasta că prezintă mai multe componente.

            În primul rând, să am răbdare presupune să accept realitatea de aici şi acum, aşa cum este ea. Adică să am contact cu realitatea, să îmi funcţioneze bine simţurile, să pot să delimitez lumea interioară (gândurile, emoţiile, senzaţiile, imaginile mele) de cea exterioară (ceea ce se întâmplă în afara mea). Să pun sub semnul întrebării convingerile pe care le am pe mod automat şi să ies din iluzii. ”Știu că mă iubeşte.” sau ”Întotdeauna face aşa, doar ca să mă enerveze pe mine.”. Hm, sigur? Nu ar putea să însemne şi altceva?

            Apoi, răbdarea presupune o aşteptare fără amărăciune şi resentimente, fără să îmi doresc ca timpul să treacă mai repede (aşa cum îmi doream în copilărie, când îl aşteptam pe Moş Crăciun), dar nici să treacă mai încet.

            În al treilea rând, răbdarea prespune să păstrez speranţa că ceea ce este important se va schimba în bine, adică să rămân optimistă. Să aştept şi momente mai bune. Da, pandemia se va sfârşi la un moment dat. Criza. Lucruri bune vor avea loc pentru mine (căci nu, nu s-a spart sacul cu greutăţi fix la mine la uşă, chiar dacă aşa pare acum).

          Psihologii consideră că răbdarea este o abilitate care se formează încă din copilăria mică, atunci când bebeluşul este pus în situaţia de a aştepta laptele matern puţin mai mult decât perioada lui de confort. Alţii consideră că la baza răbdării este o încredere fundamentală, pe de o parte în faptul că mama îmi va îndeplini nevoile (adică mă va hrăni, mă va îngriji), pe de altă parte că organismul meu face faţă aşteptării.

             Studiile indică faptul că persoanele care provin dintr-un mediu socio-economic mai sărac sunt mai predispuse să aştepte mai mult o recompensă- chiar dacă aceasta are o valoare mică (de exemplu, o ciocolată), tot e mai bună decât nimic (Thompson, Hamilton, & Banerji, 2020). Pe de altă parte, cu cât o persoană este mai răbdătoare şi are mai mult auto-control, cu atât rezultatele sale academice şi profesionale sunt mai bune (Alan & Ertac, 2015). Adică rămân perseverentă, căci ştiu că ”10 000 de ore de practică” este numărul magic care mă trece de la novice la maestru.

            Răbdarea este o trăsătură a unei personalităţi mature, însă formarea răbdării nu este un proces lin. Frecvent întâlnim adulţi care se încadrează într-una din cele 2 extreme: cei care aşteaptă cronic şi cei care se grăbesc cronic.

            Dacă sunt o persoană care suferă de ”aşteptare cronică”, trăiesc cu convingerea că mama, terapeutul, Dumnezeu, statul, preşedintele, un eveniment exterior îmi vor schimba viaţa pentru totdeauna şi vor avea grijă de mine pe deplin. Într-o bună zi, când toate chackrele vor fi aliniate şi Mercur va fi ieşit din retrograd, nu voi mai avea nevoie de nimic şi viaţa mea va fi aşa cum trebuie (adică perfectă). Asta, desigur, este o iluzie, căci singurul loc în care viaţa era ”perfectă” era în uterul mamei (şi nici acolo asta nu era o garanţie). Iar aşteptarea nu face decât să mă ţină în inactivitate, în blocaj; atunci când iau decizii mă folosesc de strategii foooarte lungi, căci poate aşa cineva se va plictisi/ se va îndura de mine şi va lua decizia în locul meu. Să fac ceva înseamnă să renunţ la iluzia acestei figuri care mă va salva, de cele mai multe ori mama-ori mama fie nu mai este în postura să mă salveze pe mine, fie nu a existat vreodată în acest rol.

            În psihoterapie şi în grupuri sunt acele persoane care aşteaptă întotdeauna ceva de la psihoterapeut/ trainer. ”Dar cum, treaba ta este să mă repari, să îmi dai, să faci tu.” Da, psihoterapeutul/ trainerul face lucruri, însă nu le poate face în locul meu. Viaţa mea e trăită, până la urmă, de mine.

             La celălalt capăt există persoanele ce suferă de ”grabă cronică”, cu un ritm de viaţă mereu alert, mereu cu ochii pe ceas, care au multe lucruri de făcut, adoră multi-tasking-ul şi pentru care 3 agende pe an nu le sunt suficiente. Pentru a rezolva lucrurile rapid pot fi tentate să meargă la limita legii sau a moralei şi sunt ispitite de strategii scurte şi rapide.

          Graba lor vine din două surse. Pe de o parte, din dorinţa de a ieşi din neputinţă şi dependenţă. Creşterea şi dezvoltarea sunt procese obligatorii şi lente, care necesită răbdare, ori aceste persoane au nevoie aici şi acum de recompensă şi vor să scape de cerinţa obligatorie de a se dezvolta. Pe de altă parte, ele trăiesc cu iluzia conform căreia adultul (care şi-a încheiat dezvoltarea) este atotputernic- mai ales când în jurul lui aude replici de genul ”Eşti prea mic pentru asta, o să înţelegi când o să creşti”. Sunt persoane care pot fi uşor seduse să sară peste etape (vezi copila care vrea să devină femeie fără să mai fie fetiţă sau Inocentul care se vrea direct Magician). Au dorinţa de a creşte, de a avea mult succes fără să depună efort şi fără să aştepte.

              În psihoterapie şi în grupuri sunt acele persoane care vor ca schimbarea să fie consistentă, să se întâmple rapid, aici şi acum (eventual în 2-3 şedinte). Ele de fapt neagă importanţa trecerii timpului, a acumulării de cunoştinţe şi a experienţei. Ori, exersarea răbdării nu înseamnă absenţa acţiunii, ci să aştepţi un moment potrivit. Procesul de dezvoltare personală, procesul psihoterapeutic, ca şi creşterea unui copil, nu pot fi grăbite, se defăşoară în ritmul propriu- dacă tragi de mâinile, picioarele, coloana unui copil, poate îl creşti în înălţime, însă îl laşi cu durere. Dacă lucrurile funcţionează aşa cu corpul, de ce ar funcţiona diferit cu psihicul? Și dacă ai răbdare cu un copil aflat în creştere, de ce nu ai avea răbdare şi cu tine?

             Cât timp îți antrenezi răbdarea, îţi las aici un pasaj al lui Rainer Maria Rilke: ”Te implor să ai răbdare cu tot ceea ce este nerezolvat în inima ta şi să încerci să iubeşti întrebările ca şi cum ar fi camere încuiate sau cărţi scrise într-o limbă străină. Nu căuta răspunsuri care nu ţi-ar fi date acum pentru că nu ai putea să le trăieşti. Și scopul este să trăieşti tot. Trăieşte întrebările acum. Și poate că, la un moment dat, în viitor, vei putea, pas cu pas, parcă pe neobservate, să-ţi trăieşti şi calea către răspunsuri.”