Atașamentul-forța care ne asigură supraviețuirea

 Atunci când se naşte, puiul de om este total nepregrătit să dea piept cu lumea înconjurătoare şi are nevoie de un adult care să îl ajute să supravieţuiască. Şi ce adult nu e mai potrivit decât mama, cea în corpul căreia a „locuit” nouă luni, care l-a hrănit şi ocrotit?  Copilul, deci, se ataşează (reataşează?) mamei, prima figură pe care o vede mişcând în jurul lui în primii ani de viaţă (fix ca răţuştele lui Lorenz care s-au ataşat de cizma lui). Desigur, mama nu este singurul om din jurul copilului, însă, de dragul argumentului, mă voi referi doar la ea.

            Felul în care cei doi  protagonişti interacţionează în primii ani de viaţă va deveni matricea, patternul de comunicare a copilului, „albia” în care „râul” numit copil va curge în toată existenţa lui pe Pământ. Tot ceea ce este pus în această relaţie, iubire, teamă, surprindere, furie, tristeţe, absenţă, durere, bucurie, entuziasm, toate se înscriu în interiorul copilului şi vor forma harta lui despre lume.

            O să spuneţi „Bine, bine, asta face un copil, eu sunt adult, am depăşit etapa asta!”.  Poate că da, poate că nu;). Persoana (devenită acum adult) se va întoarce la acest model de interacţiune în toate celelalte relaţii importante din viaţa ei- cu partenerul/ partenera, proprii copii, prieteni, colegi, profesori, mentori. Toate aceste relaţii vor fi, într-o măsură mai mică sau mai mare, o repetare a relaţionării cu prima figură de ataşament- mama. Vezi în partener, copil, alt om important din viaţa ta pe mama…

            Micuţul are nevoie ca nevoile lui să fie îndeplinite la timp, atâta timp cât ele se manifestă şi în manieră potrivită; de exemplu, dacă îi este foame, are nevoie să fie hrănit atunci când îi e foame, atâta timp cât îi e foame, nu mai mult, nu mai puţin, şi cu hrana potrivită lui (lapte, nu friptură). Iar în locul hranei pot fi atenţia, căldura, atingerea, alinarea. Dacă mama nu îi împlineşte aceste nevoi, copilul va dezvolta strategii prin care să îi atragă atenţia şi prin care să-şi asigure un soi de funcţionare: plâns (exagerat, disproporţionat), zgomote, ignorare, refuzul mâncării etc.

            Oamenii de ştiinţă au identificat 4 astfel de strategii, numite stiluri de ataşament: un stil de ataşament securizant şi 3 stiluri de ataşament nesecurizant: evitant, ambivalent şi dezorganizat.

            Mama unui copil cu stil de ataşament securizant este prezentă şi responsivă (în relaţia cu copilul!!), potrivit cu nevoia acestuia. Timpul „de calitate” petrecut cu copilul este petrecut cu copilul, nu cu copilul+telefonul + televizorul. Când copilul o cheamă, ea vine, când copilul vrea să fie singur, îi acordă spaţiu.

            Mama îşi poate regla singură emoţiile şi drept urmare este deschisă la orice emoţie a copilului, nefiind copleşită de ele. Furia copilului este văzută drept furie (şi nu neascultare sau rebeliune), tristeţea este văzută drept tristeţe (şi nu smiorcăială), fericirea este văzută drept fericire (şi nu alint). Toate emoţiile sunt acceptate şi lăsate să se manifeste, nu băgate sub preş cu replici de tipul „nu mai plânge atât”, „nu te doare”, „revino-ţi sau o să-ţi şterg zâmbetul de pe faţă”, dar nici cosmetizate cu o acadea sau un cadou.

            În copil se înscrie un sentiment fundamental de siguranţă şi de libertate de explorare a lumii, de plăcere a jocului. El ştie că se poate întoarce oricând „în cuib” şi că se poate baza pe părinte în situaţiile dificile.

            Adultul cu un stil de ataşament securizant este ca apa, fluid, autentic, firesc. El se simte liber să se conecteze cu ceilalţi, stabileşte relaţii cu uşurinţă şi le poate încheia atunci când acestea nu mai sunt compatibile cu valorile, convingerile, nevoile lui. Schimbatul locului de muncă (sau a partenerului) sunt experienţe inconfortabile, dar pe care le poate susţine- pe termen lung, ceea ce câştigă este mai mult decât ceea ce pierde. Pentru el, viaţa este despre sine şi despre celălalt, în egală măsură.

            El are curaj să exploreze lumea şi este capabil să reflecteze la propria experienţă, îşi pune întrebări despre sine, despre acţiunile sale. Este curios, deschis, are o părere despre sine rezonabil de bună.

             Ce gândeşte, ce simte, ce spune şi ce face sunt în acord. Îşi exprimă emoţiile într-o manieră potrivită- când e de râs, râde, când e de plâns, plânge- atât cât e firesc, nu mai mult, nu mai puţin. Nu îi plac jocurile psihologice şi îşi asumă responsabilitatea doar pentru faptele sale.  Pentru el, un conflict nu este decât o ocazie de a descoperi ceva nou despre sine şi despre celălalt, căci într-o relaţie, ambii parteneri sunt egali importanţi. Îi este uşor să exprime ceea ce are nevoie, poate să ceară fără să se simtă slab, să ofere din generozitate, să primească cu graţie şi să refuze fără să se simtă vinovat.

            În cuplu are  un stil de relaţionare validant, negociază, caută să ajungă la acelaşi numitor cu partenerul său. Se simte confortabil în intimitate, îi face plăcere contactul piele pe piele, te priveşte în ochi, are o voce melodioasă. Este protector faţă de sine şi faţă de persoanele care îi sunt dragi, fără a le lua din autonomie.

            Nu este preocupat de graniţe pentru că le acceptă şi le respectă pe ale celorlalţi şi se aşteaptă ca şi ei să facă la fel. Pentru el, graniţa este locul din care se poate iubi pe sine şi îl poate iubi pe celălalt, în aceeaşi măsură.

            Persoanele cu stil de ataşament securizant vin la cursuri de dezvoltare personală pentru… a se dezvolta, pentru a afla lucruri noi despre sine, pentru a se sculpta şi a creşte. Sunt deschise, îşi dau voie să experimenteze, se implică în exerciţii, caută ceea ce este potrivit pentru ele şi îşi iau ceea ce au nevoie din fiecare modul. Respectă timpul colegilor şi al trainerului şi contribuie la formarea unei atmosfere calde, de învăţare. Relaţia cu trainerul este una de respect reciproc, ca de la adult la adult.

            O persoană cu un stil de ataşament evitant a avut în copilărie o mamă absentă emoţional (uneori şi fizic). Aceasta respinge cererea de contact fizic/ emoţional al copilului sau este intruzivă şi controlatoare (tipul de mama elicopter, care nu îl lasă pe copil să se şteargă la fund singur nici când intră în clasa I).

            În copil se înscrie faptul că este respins şi singur şi învaţă „să nu aibă nevoie şi să se bazeze doar pe sine”. Pentru el, viaţa este doar despre sine, nu este loc şi pentru celălalt. Este liber să exploreze, dar interesul său este manifestat faţă de obiecte, nu faţă de oameni; pe terenul de joacă îl vezi cum se uită fascinat, minute în şir, la o frunză căzută, şi îi ignoră cu desăvârşire pe ceilalţi copii.

            O persoană cu un ataşament evitant arată o slabă variabilitate a emoţiilor, pare aplatizată emoţional, ca un jucător profesionist de poker. Însă corpul lui simte intens stresul, fiind mereu în gardă (şi se miră că au probleme cu tensiunea arterială). Pare că nu-şi permite să manifeste nicio emoţie, asta îi şterbeşte din prestanţă. Dacă o persoană cu ataşament securizant este fluidă ca apa, una cu ataşament evitant este rigidă şi lipsită de flexibilitate ca gheaţa. Adultul îşi justifică izolarea emoţională din copilărie şi tinde să­-şi idealizeze părinţii („m-au bătut, dar uite, am ajuns bine”, „m-au lăsat singur cu orele, dar aşa am învăţat să fiu pe cont propriu, să mă descurc singur”).

            Acesta are nevoie să exprime în public putere, autonomie, independenţă, însă acestea sunt o necesitate, nu un adevăr. Are o stimă de sine exagerată, care este asigurată de descoperirea defectelor celorlalţi (nu poate fi „mare” decât printre alţii mai „mici”). Pentru că nu are voie „să aibă nevoie”, ajunge să proiecteze asupra altora propriile vulnerabilităţi şi nevoi- „ceilalţi” sunt cei care vor conectare, care sunt prea sentimentali, prea lipicioşi etc.

            Prins între nevoia de conexiune şi frica pe care aceasta i-o inspiră, el ajunge să îşi „dezactiveze” nevoia de ataşament. La nivel conştient el are sentimentul că sinele său este bun, puternic, valoros, iar ceilalţi sunt inadecvaţi, nedemni de încredere, cu prea multe nevoi, care îl sufocă (pe principiul „sunt cel mai tare din parcare”). Însă la nivel inconştient, trăieşte sentiment temut că sinele este defect, deranjant, dependent, neajutorat şi ceilalţi au puterea de a respinge, de a controla, de a-l pedepsi (se simte „ca o trotinetă” într-o parcare plină de Ferrari…”).

            Adultul cu ataşament evitant tânjeşte după relaţii, dar nu intră în ele, cel puţin nu asumat (sau intră cu dificultate); schimbă des partenerii, pentru că “nu este pregătit pentru un angajament” sau intră de la început în relaţii sortite eşecului, cu o persoană indisponibilă- relaţie la distanţă/ pe internet, cu o persoană care se află deja într-o altă relaţie de cuplu sau diferenţa de vârstă dintre cei doi este foarte mare, cu un coleg de muncă (într-o firmă în care acest lucru nu este permis).

            În cuplu este un partener distant, rece; are aşteptări nerealiste, căci idealul său romantic nu poate fi atins de nimeni. Are un stil de relaţionare evitant: nu-şi asumă responsabilitatea pentru faptele sale, celălalt este responsabil (a se înţelege „vinovat”). Conflictele sunt evitate cu măiestrie („noi nu ne-am certat niciodată”), nu pentru că tensiunile nu ar exista, ci pentru că se face că nu le observă. Dacă chiar îl calci pe coadă, pleacă din relaţie pentru că „nu ne-am potrivit” sau devine extrem de agresiv.  Îi este dificil să ceară, însă oferă din mărinimie, pentru a arăta cât de bun şi de generos este el. Când primeşte, primeşte pentru că se simte îndreptăţit , iar atunci când refuză, o face cu duritate şi superioritate.

            Intimitatea îl sperie, este ceva periculos; nu caută apropiere şi contact fizic. Drept urmare, îşi protejează cu tărie graniţele personale rigide, construite ca nişte „fortăreţe”- nu care cumva să te prinzi ce e în interior.

            Persoanele cu un stil de ataşament evitant vin la cursuri de dezvoltare personală pentru a învăţa cum să-şi atingă mai uşor obiectivele (legate de carieră sau afaceri) sau pentru „altul” (partener, părinte, copil)- pentru a-i demonstra cât de bun este. La exerciţiile practice este foarte atent la paşii pe care îi are de urmat şi nu iese din cadrul tehnicii. Este un ghid bun pentru colegul său, căci vrea să îi demonstreze cât de eficient este („o trotinetă şmecheră”), însă când acesta are vreun zvâc de emoţie, se sperie şi nu ştie cum să reacţioneze sau să îi conţină emoţia. Când este explorator nu se avântă în rezolvarea unor situaţii de profunzime (căci nu îi place contactul emoţional) şi trece superficial prin exerciţii. Fuge de îmbrăţişări sau de alte manifestări ale afecţiunii. Relaţia cu trainerul este una preţioasă pentru el, căci mai degrabă intră în relaţie cu cineva special (ca el), decât cu restul muritorilor de rând. În secunda în care trainerul „calcă strâmb” şi arată că e şi el om, a decăzut din ochii cursantului.

            Mama unei persoane cu ataşament ambivalent este responsivă în mod imprevizibil; promite apropiere, dar mereu există riscul de a o pierde- ori pleacă pe neanunţate, ori este aproape, dar nu acordă atenţie. Mama este preocupată de propria lume interioară şi descurajează autonomia copilului (din propria frică de abandon şi neajutorare). Prin urmare copilul trebuie să se asigure că poate profita de orice moment de atenţie a mamei. El învaţă că primeşte iubire doar în 2 situaţii: când e în distres intens (îşi exprimă emoţiile disproporţionat, când plânge, o face ca din gură de şarpe, somatizează) sau când nu e autonom. Si rămâne blocat în stadiul de copil, chiar şi la 30 de ani. Astfel, ajunge să învaţă să seducă şi să manipuleze pentru a-i fi îndeplinite nevoile („eu sunt mic şi prostuţ, ajută-mă tu”).

            Adultul trăieşte cu convingerea (adesea inconştientă) că viaţa este doar despre celălalt, deloc despre sine. El simte frică de a fi abandonat şi se îndoieşte de propria valoare. Are o stimă de sine extreme de scăzută („dacă sunt mic şi prost…”).

            Ambivalenţa se observă în relaţia cu o altă persoană: furie şi haos la absenţa ei, însă când aceasta se întoarce, este copleşit emoţional şi pasiv. Frecvent se observă comportamente de protest la plecarea mamei (sau a altei persoane importante)- „nu mă mai iubeşti?!”. Când e lăsat la grădiniţă plânge fără să poată fi consolat, iar când este luat acasă este copleşit de bucurie şi se moleşeşte, pare aproape pasiv. Iar apoi, grădiniţa este înlocuită cu şcoala, compania la care lucrează, cuplul, iar mama este înlocuită cu învăţătoarea, şeful, partenerul…

            Persoana cu un stil de ataşament ambivalent intră cu uşurinţă în relaţii, de care devine dependentă; nu poate încheia o relaţie, căci încheierea relaţiei nu este decât (o altă) confirmare a fricii de abandon şi a insuficienţei sale. Va face tot ce îi stă în putinţă să „salveze” o relaţie care şi-a dat duhul de mult timp.

            În cuplu este un partener sufocant, se străduieşte excesiv să demonstreze că merită iubirea celuilalt. Dacă evitantul este rece ca gheaţa, ambivalentul este ca o ceaţă care te înconjoară din toate părţile. Dacă evitantul este ca un cactus cu ţepi, ambivalentul este ca un puf de păpădie care se lipeşte de orice.

            Persoana cu un ataşament ambivalent este tot timpul în gardă, atentă la indicii de discomfort ale partenerului. Ea îşi asumă prea multă responsabilitate în relaţie- „oare s-a supărat din cauza a ceva ce am făcut eu? oare are destulă pătură cu care să se învelească?” şi îi ia puterea partenerului de a decide pentru sine.

            Viaţa, securitatea, fericirea acestei persoane depind de partener, pe care îl idealizează. „Cine, Gigel?? Visul meu, Făt-Frumos şi Superman în aceeaşi persoană!”. „Cine, Lenuţa? Pfoai, minune de femeie, ca ea nimenea, nu ştiu ce m-aş face fără ea!”.

            În cuplu evită conflictul ghicind toate dorinţele partenerului, însă când acesta vrea un strop de oxigen pe care să-l respire singur, persoana cu ataşament ambivalent adoptă un stil de relaţionare volatil- conflictul este o dramă (circ), care trebuie pusă în scenă. Îi este teamă să ceară ceva (pentru că simte că nu este îndreptăţit să o facă), oferă fără limite şi nu refuză pe celălalt, ca să se asigure că menţine relaţia şi că nu va fi abandonat. Iar când primeşte, o face cu recunoştinţă veşnică, ce durează până a doua zi, când e cazul să primească din nou (altfel, se simte abandonat).

            Si el este speriat de intimitate pentru că o confundă cu simbioza totală cu celălalt. Graniţele personale sunt fuzionale şi perfect permeabile, din ambele sensuri- nu le respectă pe ale altora şi nu poate spune „stop” atunci când alţii vin peste el. Vorbit la telefon la 3 dimineaţa? Perfect, nu contează că ochii sunt cârpiţi de somn, eu sunt aici pentru tine oricât şi oricând ai nevoie. Si mă aştept ca şi tu să faci la fel (la 3 dimineaţa).

            Persoanele cu un stil de ataşament ambivalent vin la cursurile de dezvoltare personală pentru relaţionare şi pentru conexiunea cu alţi oameni, pentru trainer şi colegi. Este un ghid bun pentru colegii săi, fiind atent cu ambii ochi la ei (şi niciunul la propriile nevoi). De multe ori ajunge să nu mai fie şi explorator, pentru că „oferă totul” ca ghid- timp, energie, resurse, important e ca celălalt să-şi atingă obiectivul.  Relaţia cu trainerul este foarte preţioasă pentru el şi simte că au o conexiune reală- şi în pauze (toate), şi între module, de Crăciun, de Paşte, de 1 iunie şi de sfânta zi de miercuri. Când trainerul pune limite şi îi reaminteşte că are şi el dreptul la o pauză, se simte respins şi abandonat.

            Ultimul tipar de ataşament este cel dezorganizat. Părintele/ părinţii unei persoane cu un astfel de tipar are un istoric traumatic încărcat, pe care nu l-a procesat, nu l-a integrat. Trăirile traumatice ale părintelui (durere, neputinţă, vulnerabilitate) ies la iveală în interacţiunea cu copilul, unde manifestă multă furie, agresivitate, violenţă verbală şi fizică, abuzuri sau neglijenţă.

            Pentru copil, părintele este în acelaşi timp sursa pericolului şi sursa iubirii. Omul care i-a dat viaţă este şi sursa unei potenţiale morţi (iar replica „eu te-am făcut, eu te omor” nu este o figură de stil, ci o realitate). Copilul nu poate fugi (ca un evitant), dar nici nu se poate apropia de părinte (ca un ambivalent). Este îngheţat într-o stare în care nu există nicio soluţie, iar ceea ce simte este o frică intensă, profundă şi continuă. Viaţa nu este nici despre sine, nici despre celălalt.

            Copilul învaţă că el este de vină pentru emoţiile părintelui, este un pericol pentru acesta, însă are nevoie de el pentru a supravieţui. Astfel, face un efort sistematic de a-şi controla părinţii- fie ajunge într-o inversare roluri părinte-copil („Am eu grijă de tine, mami”), fie dă dovadă de agresivitate directă, punitivă.

            Când ajunge adult, el intră rareori în relaţii de cuplu, este încă prins în relaţia cu părintele (nu poţi avea un partener de cuplu când încă ai grijă de mami…). Relaţiile sale sunt caracterizate de agresivitate, abuz, resemnare.

            În cazurile „fericite”, stilul de ataşament dezorganizat virează mai degrabă către un stil evitant sau ambivalent. În cazurile mai puţin norocoase, persoana prezintă patologie psihică.

            Persoanele cu un astfel de ataşament ajung rareori şi întâmplător la un curs de dezvoltare personală. Nu vin la toate modulele, întârzie la început şi pleacă înainte de încheierea cursului, iar dacă se răzgândesc şi nu mai vor să participe, renunţă fără să te anunţe şi nu-ţi mai răspund la telefon (eventual te şterg de la prieteni pe social media sau îşi mai fac (încă) un cont, la care tu nu ai acces).

            Ştiu că toţi (credeţi că) aveţi un stil de ataşament securizant…Aha, asta credeam şi eu despre mine acum câţiva ani… Deşi iniţial opinia umanim acceptată era aceea că avem un singur stil de ataşament, acelaşi pe parcursul întregii vieţi, format în relaţia cu mama, ulterior s-a ajuns la concluzia că în noi sunt „insule” de ataşament, unele mai mari, altele mai mici, ca un mozaic colorat. Căci mama nu este singura figură de ataşament, în viaţa copilului apar şi alţi oameni importanţi: tatăl, bunicii, poate bona, poate o educatoare sau o îngrijitoare.

1.             Iar ataşamentul nu este acelaşi pe parcursul vieţii, toţi putem ajunge la un stil de ataşament securizant „dobândit”. Cum? Într-o altă relaţie semnificativă cu o persoană cu ataşament securizant: partener de cuplu, mentor, profesor, psihoterapeut. Căci da, ne naştem într-o relaţie, ne rănim într-o relaţie şi tot într-o relaţie ne şi vindecăm. Dacă ne dăm voie.