Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Presupunem că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. Read More
Am citit tot ce este tradus la noi de Maja Lunde, însă la „Stop-cadru” am ajuns la recomandarea unei prietene. Romanul pornește de la o premisă care sună a SF și pune imaginația pe bigudiuri: oamenii nu mai mor. Nu începe brusc sau dramatic— pur și simplu moartea oamenilor se oprește, la scară globală; nimeni nu știe de ce, cum, pentru cât timp sau dacă este un proces reversibil. Pare că visul primordial al omenirii, nemurirea, devine realitate.
Dar. Lumea continuă. Însă nu mai curge.
Cartea urmărește mai multe personaje — femei, cupluri, familii — fiecare prins în propriul fel de a locui un timp care a înghețat. O femeie se luptă cu un cancer care nu o mai omoară, ci mai degrabă o face să își dorească și mai abitir să trăiască. ”Aș fi vrut să mai avem timp împreună” devine ”Ok, și acum ce facem cu timpul asta?”.
Într-un cuplu, el vrea să se bucure de iubirea-bonus după care tânjește, în timp ce ea găsește o nouă șansă la viața netrăită.
O femeie rămâne însărcinată pe termen nedeterminat pentru că bebelușul nu se mai dezvoltă.
Alta lucrează la o firmă de pompe funebre și caută adrenalina în extreme — dar și asta a devenit goală, acum că miza ultimă a dispărut. Există o logică în căutarea riscului — e una dintre modalitățile prin care ne amintim că suntem vii. Inima care bate mai repede, corpul care răspunde, momentul în care contează. Dar când elimini miza, când știi că oricum nu poți muri, și riscul devine gol. Gestul rămâne, dar sensul dispare. Ce rost mai are să trăiești, dacă nu mai poți să mori? Ironic, așa-i?
Romanul m-a lăsat cu multe… gânduri și întrebări (retorice). Și vreau să le împărtășesc cu tine aici:
Lucrez cu oameni în tranziție. Momente în care ceva s-a terminat, dar ce urmează nu a început încă. Am fost si eu, de multe ori, în acest loc suspendat; unde ai impresia că timpul stă în loc, că tu stai în loc, că viața curge pentru toți ceilalți, dar nu și pentru tine. Blocaj, neputință, nedreptate.
În realitate, când ești în mijlocul unei tranziții și ai senzația că nimic nu se mișcă — timpul, de fapt, curge. Tu te schimbi, chiar dacă nu simți asta. Ceva se procesează, chiar dacă nu e vizibil. Și tocmai pentru că tu te miști — chiar și când e greu, chiar și când nu simți că faci asta— există o ieșire.
Personajele din carte nu au acest ”lux” — ele sunt, la propriu, prinse, între viață și moarte, nici prea vii, dar nici… moarte (de tot). Suspendarea adevărată, cea din roman, nu are o ieșire.
E parte din ea.
Fără încheieri nu există nici începuturi. Fără pierdere nu există nici alegere reală. Fără limită de timp, urgența de a fi prezent — de a spune ce contează, de a alege ce contează — dispare pur și simplu. Dacă ”și mâine e o zi”, ce rost mai are să fac azi?
Unul dintre lucrurile care m-au izbit cel mai tare în carte e tocmai asta: când moartea dispare, nu apare o fericire mai mare, așa cum m-aș fi așteptat. Apare o anestezie. Personajele nu trăiesc mai intens, ci, culmea, trăiesc mai puțin. Intensitatea vieții e legată, indisolubil, de caracterul ei temporar.
În IoPT înțelegem identitatea ca sumă a tutor experiențelor noastre de viață, încă de la concepție. Mult din cine suntem se construiește prin ce am pierdut și prin cum ne-am reconstruit după. Identitatea nu e statică — e un proces, are nevoie de mișcare, de ritm, de momente care se încheie, de praguri pe care le trecem, de conectare și separare. Dărâmare, procesare, reconstrucție.
Dacă nimic nu s-ar fi terminat vreodată, cine aș fi azi?
Personajele noastre nu au un răspuns la această întrebare. Sunt prinse în versiuni ale lor de dinainte de transformare, pentru că transformarea nu mai poate avea loc. Absența morții nu este despre cadavrele lipsă, ci despre oamenii care nu mai pot deveni altcineva.
În greaca veche există două cuvinte pentru timp. Chronos e timpul cantitativ, cel care curge uniform, cel pe care îl măsurăm în ore și ani; logic, liniar, trecut, prezent, viitor. Kairos e timpul calitativ — momentul potrivit, clipa care contează, timpul corect, oportun… sortit; in fața căruia nu te poți împotrivi. Moartea, în tradiția multor culturi, nu vine la sfârșitul lui chronos. Vine la momentul lui kairos — la momentul ei.
Într-o lume în care moartea a dispărut, o firmă de pompe funebre care se numește Kairos e o ironie fină și dureroasă. Nu mai există momentul potrivit. Nu mai există kairos. A rămas doar chronos — timp fără sens, care curge și curge fără să ducă nicăieri.
Ce rămâne cu mine după „Stop-cadru” ?
Recunoștință. Recunoștința pentru moarte și încheieri. Pentru tot ce se termină. Pentru tot ce doare și trece. Pentru faptul că există un moment potrivit, chiar dacă nu ni-l alegem noi. Pentru că doar așa poate să se nască ceva nou.
Și cu întrebarea asta (poate te pune și pe tine pe gânduri):
Dacă ai ști că totul va dura la nesfârșit — ai mai alege la fel?